Chuck Berry, unul dintre primii chitaristi „electrici” a declarat prin anii 60 ca „rock’n’roll-ul inseamna libertate”. Este de departe cea mai complexa dintre muzicile moderne, cea mai plina de sensuri. Poate si pentru ca majoritatea celor care o compun prefera sa impinga limitele din ce in ce mai departe, poate pentru ca a devenit mai mult un stil de viata decat o muzica in sine. E adevarat ca nu toti cantaretii sunt artisti si nu toti pletosii rockstaruri. Dar unii dintre ei au marcat istoria muzicii cu o dezimvoltura dezarmanta pentru masele de puritani.
Incepand cu Elvis „The King”, drogurile au devenit o prezenta obisnuita in preajma celor care compuneau si simteau rock. Brian Jones (Rolling Stones) a fost pescuit de pe fundul piscinei, Jim Morrison (The Doors) este gasit fara suflare in cada, undeva in Paris, Janis Joplin sfarseste asemanator. Anii 60 au marcat cumva o prima epoca profunda a muzicii rock si trebuie sa fim ignoranti sa credem ca drogurile nu s’au amestecat in poezia lui Morrison sau in solourile lui Hendrix. Toti cei 4 amintiti au murit la 27 de ani. Daca rememoram si primul Woodstock, atunci chiar avem o viziune clara a exceselor „flower power” din acel deceniu.
„Hey, man! You want girls? Pills? Grass? This place has everything! C’mon, I’ll show you…” Jim Morrison
Anii 70 au adus muzicii pe Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau Pink Floyd. O muzica din ce in ce mai „heavy”, nopti albe alaturi de vestitele „groupies”, mult alcool, droguri, probleme cu politia…Comunismul a incercat pe cat posibil sa ne tina departe de „raul imperialismului”. Cu toate astea benzile de magnetofon, vinilurile sau casetele, circulau. Pentru ca de fapt muzica este cea care conteaza si care ramane. Restul, titluri care vand fituici de scandal.
In 1981 ia fiinta la San Francisco poate cel mai cunoscut grup rock al tuturor timpurilor, Metallica. Trupa care mai in gluma mai in serios era numita si Alcoholica. In acelasi deceniu, Iron Maiden, Judas Priest, Guns’n Roses, declara razboi oricarui sistem de valori. Apar problemele cu biserica, institutie care condamna constant mesajul ( prost inteles, evident) din textele muzicii numita de acum „metal”.
La inceputul anilor 90, marele val „grunge” loveste planeta. Nirvana, Pearl Jam, Smashing Pumpkins, Faith No More, fac legea in lumea „mainstream” a rock-ului.In aprilie 1994 fenomenul grunge isi gaseste un tragic sfarsit in sinuciderea lui Kurt Cobain, la varsta de…27 de ani. Acesta era dependent de droguri, alcoolic, dar a reusit sa reinvie muzica rock atunci cand tabloul dominant era alcatuit numai din pletosi imbracati in piele si acoperiti de tinte. Ceea ce a urmat e mai aproape de zilele noastre. Evan Seinfeld (Biohazard) se casatoreste cu actrita XXX Tera Patrick si joaca alaturi de ea in mai multe productii porno. Brian „Head” Welch, chitarist al formatiei Korn, se retrage din trupa si in urma consumului exagerat de droguri stabileste o relatie cu divinitatea, oricare ar fi ea pentru el. Deftones (trupa care ne’a vizitat in 2006) devin idolii unei noi generatii care adopta cu bratele deschise vechea idee „Live Fast Die Young”, System Of A Down isi incep concertele cu „We’re on drugs”, Marylin Manson transforma arenele rock in cabaret…
Astazi rockul se confrunta cu miscari anti-drog, asa numitii „straight edge”, care au ca deviza „be true and stay alive, drugs are for loosers”. Personal cred ca Aerosmith, Rolling Stones, Metallica, Doors, Nirvana, Korn, Black Sabbath, fie ca ne plac sau nu tuturor, nu sunt niste „looseri”. E doar o chestiune de alegere daca vrei sa’ti traiesti viata printre zeci de fete dispuse la sute de nastrusnicii, alcool si droguri, sau acasa in fata televizorului cu iubita. Nu asta e important. Conteaza ceea ce ramane in urma unui artist. Nu avem nici un drept sa’i judecam si nici nu trebuie sa ne fie modele. Oricum pe ei nu’i intereseaza, sunt deja istorie. Mi se pare potrivit sa inchei cu un citat din Sid Vicious: “Well, you know, like, I don't really give a fuck what the general public think.”
