1
...si in clipa aceea, linia orizontului s-a sters. nu mai erau margini sau hotare. m-am intors sa privesc pentru ultima data lumea pe care o lasam in urma, in care imi implinisem destinul, in care imi traisem moartea cu zambetul pe buze, apoi am mers tacut catre muntele alb. bufnite mari pluteau intre un taram si celalalt, aceiasi nori dusi de vant de colo colo, rauri curgeau intre lumi si acelasi soare le incalzea si lumina. spre seara, am ajuns la o padure cu arbori cum nu stiam ca exista, invaluiti de o ceata fina, albastra, ca o vraja. mi-a disparut din suflet indoiala, gandurile mi se odihnesc alaturi, langa foc. alunecam in acelasi vis, obositi de atata drum si lupii ne vegeaza somnul. la miezul noptii am auzit un glas si am tresarit. era luna. m-am trezit langa un lac in care straluceau toate stelele. padurea in ceata albastra, focul, lupii, nu mai erau.
-unde suntem, luna?
m-a mangaiat soptind:
-mi-a fost atat de dor de tine...
un cerc de foc s-a aprins in jurul meu si dincolo de lac am zarit muntele alb. pe marginea apei era o barca fara panze, fara vasle, fara carma, fara ancora.
-increde-te, copilul meu. vei pluti catre inima lacului. acolo stau sapte ingeri care au sapte chei. insa doar una singura deschide poarta.
nu mai stiam daca imi amintesc sau e inchipuire, eram tulburat, desi simteam ca am mai fost acolo candva demult, atat de demult incat s-au pierdut urmele cuvintelor despre acel timp.
-care poarta? am intrebat, privind fascinat si uimit in jur.
-cea care te asteapta, cea catre care te indrepti.
atunci, in cercul de foc, s-a incolacit de nicaieri, un sarpe cu aripi.
-atinge-ma fara teama, mi-a spus.
-frica m-a parasit in cealalta lume.
a venit langa mine, i-am sarutat solzii umezi si reci iar in clipa care a urmat si-a desfacut aripile si s-a preschimbat in cea mai frumoasa dintre zane. cercul de foc s-a stins, ea m-a luat de mana si am pasit peste dara de cenusa, catre barca. luna a binecuvantat apa cu o raza de la soare si mi-a spus:
-sa asculti de zana, numai ea te poate infatisa inaintea ingerilor si doar daca esti cu ea iti vor da cheia pe care o cauti. ii cunoaste pe toti, sunt copiii ei.
am stat putin cu picioarele in apa rece gandindu-ma daca nu cumva inca dorm, vegheat de lupi, in padurea vrajita, langa foc, cu toate gandurile, visand. dar caldura mainii si a zambetului ei m-au adus inapoi. am imbratisat luna si am impins barca de la mal. inainte sa urce inapoi pe cer, a picurat peste noi si am auzit-o ca pe-o adiere:
-cheia este in adancul apei, iar poarta dincolo de crestele inzapezite. intre abis si inalt veti merge...
plutim catre cei sapte ingeri din inima lacului, printre stele. in zare, muntele alb, ne asteapta.
2
amintiri ma invaluie. emotii imposibil de ascuns lasa o lacrima sa cada in apa fara valuri a lacului.
- n-o sa-i mai vezi niciodata. a fost ultima viata a ta printre muritori, imi spune zana, privind la undele care se indepartau de langa lacrima scapata fara voie.
- cand eram mic am visat locul asta...
- stiu, mi-a spus ea zambind, am fost cu tine in toata vremea. de fiecare data cand ajungeai la rascrucea aceea de drumuri, de fiecare data cand intrebai "de ce?", de fiecare data cand ai vrut sa renunti.
- era adevarat cand mi se parea ca te aud, ca te simt...
- nu ma puteam abtine. erai atat de pierdut, toate gandurile te copleseau si uitasei... nu mai credeai nimic.
- ranile nu se inchid, de fapt, niciodata. chiar si in clipa asta, cand te vad aici, picurata de luna, printre toate stelele, in mijlocul apei asteia stranii, intre muntele alb si alte lumi, mama a celor sapte ingeri, tot imi amintesc si ma sfasie privirile acelea.
- dar destinul tau e sa iei cu tine, intotdeauna, oriunde ai merge, cuvinte si clipe, nu sa te doara. nu stii oare ca durerea e o parere? de rau?
- cu toate astea...
ceva timp, n-am mai zis nimic. niciunul dintre noi. am oftat adanc, mi-am asezat capul in poala ei si am inchis ochii. m-a mangaiat pana am adormit. stiam ca ma priveste si zambeste cu intelegere si dragoste asupra mea. am mai simtit asa, cu siguranta, acum stiu... spirala aceea de lumina fusese aievea... toate semnele, toate simbolurile, parfumul acela... soldatii care au daramat usa, baioneta care mi-a strapuns inima...
m-am cutremurat si m-am trezit intr-o clipa. ridic privirea catre ea; imi mangaie in continuare fruntea si rosteste niste vorbe pe care nu le inteleg. simt o ameteala ciudata si vad ca prin vis cum se preface inapoi in sarpele cu aripi, mi se incolaceste pe trup si ma trage in adancuri. s-a intamplat repede, ca o iluzie, iar ea ma ducea in inima lacului si apa nu ma ineca. fiinte stranii luminau colorat coborarea noastra, auzeam sunete ca o muzica, inexplicabil, familiara.
m-am lasat in voia ei, oricare ar fi fost. o sfera imensa ne-a cuprins iar apa din ea s-a facut lumina si s-a intrupat in sapte entitati care ne-au inconjurat. fiecare tinea cate un papirus si cate o sabie de foc. sarpele cu aripi i-a atins pe rand si au lasat sabiile la o parte. s-au apropiat si unul dintre ei mi-a spus:
- in papirusuri sunt ascunse taine. daruri. nu poti iesi din sfera, dincolo de oglinda apei, decat cu unul dintre ele. toate ti-ar fi de folos, toate sunt nepretuite, insa numai unul te va ajuta sa deschizi poarta. vei putea alege o singura data. nu te grabi.
mi-au intins pe rand cele sapte secrete. unul mirosea a carti vechi, altul a camp cu maci, unul a plaja si ocean... altul mirosea ca o padure de salcami infloriti, unul ca prima zapada intr-un oras mare. mai era unul in care am simtit miros de drum prafuit, vara, si inca unul care avea un parfum atat de cunoscut incat l-am strans la piept si nu i-am mai dat drumul.
- am ales.
l-am privit in ochi pe ingerul a carui taina am hotarat sa o pastrez si s-a dizolvat impreuna cu ceilalti. sarpele s-a incolacit in jurul meu, sfera n-a mai fost si apa ne urca inspre oglinda, aceeasi oglinda mereu, inspre dincolo.
pentru o clipa am ramas singur. chiar clipa in care am trecut inapoi.
noaptea era pe sfarsite. tineam cheia cu amandoua mainile, tremurand, simtind inca parfumul acela. ea m-a acoperit cu un voal de matase si o liniste necunoscuta pana atunci, m-a cuprins. voalul mirosea exact ca in gandul meu.
- n-o sa-mi mai vad niciodata copiii si nu voi mai fi sarpe cu aripi niciodata.
nu am avut putere sa ii raspund. dar cat de lunga a fost clipa in care m-a lasat singur? ce s-a intamplat atunci?
se ghemuieste langa mine pe fundul barcii si plutim catre celalalt mal, catre muntele alb. in urma noastra apune luna, inaintea noastra rasare soarele.
3
oare ce se intampla cu tot ce lasam in urma? toti cei pe care i-am intalnit, cat inseamna ei in vietile noastre si ce insemnam noi pentru ei? mai traiesc? daca au murit, unde sunt? dar tu? dar eu? oare cum arata astazi toate locurile dragi? ce facem cu toate obiectele de care ne atasam, lucrurile si sentimentele pe care le-am primit de-a lungul atator ani, cativa de fapt...? raspunsurile nu-si mai au rostul in absenta durerii, a regretului, a parerii. de rau. desfasor incet papirusul, cu ochii inchisi. acum stiu ca tot ce s-a pierdut nu are nici o vina.
-nu deschide ochii inca, mi-a spus. strange-l la loc si leaga-l cu voalul. il va proteja pana ajungem.
am facut intocmai. iar cand am deschis ochii mi-a intins o sticluta invelita in piele.
-bea putin din asta. iti va face bine.
nici macar nu m-am gandit sa intreb ce este sau ce efect are. un gust ciudat, putin amarui... mirosea a plante si mi s-a raspandit in toate celulele in mai putin de o clipa. m-am simtit dintr-odata mai usor, impacat, ca alunecarea dintr-un vis tulburator intr-o viziune limpede. pasari mari si colorate cum n-am mai vazut, se apropie in zbor. tarmul este aproape si cerul este senin.
- inca ceva, imi spune, luandu-mi palma intr-a ei. poarta la gat aceasta piatra turcoaz legata cu fir impletit din parul meu. cand vom ajunge la mal, fara ea, nu te vor lasa sa calci pe nisip. doar daca o vor vedea te vor recunoaste si ne vor arata incotro sa apucam.
-cine sunt ei?
-zeii marelui desert.
-marele desert?
-muntele alb pare aproape numai pentru ca este foarte mare. pana la el vom fi sapte zile si sapte nopti in bratele desertului. iar zeii ne vor proteja cand demonii ne vor amagi cu iluzii si poteci gresite.
barca s-a oprit. am facut cativa pasi prin apa rece pana pe uscat. nu vedeam pe nimeni, nimic, nici macar umbrele noastre. dar simteam ca nu suntem singuri. stiam.
de nicaieri, o spirala de fum s-a deschis ca un vartej si, dinauntru, dintr-o lume in acelasi timp dar in alta parte, au aparut trei fiinte imense, translucide. nu puteam sa-mi dau seama daca erau femei sau barbati. nu au spus nimic, dar ne zambeau bland si mi s-a parut ca in mintea mea o voce isi facea loc:
"suntem treimea pustiului. va vom ajuta sa ajungeti pana la poalele muntelui, dincolo de dunele fierbinti si uscate. stim ca aveti papirusul care dezleaga poarta. am simtit parfumul. demonii o sa-l simta si ei. insa nu va vor atinge atata vreme cat purtati cu voi piatra turcoaz."
mi-au intins o pana alba si aceeasi voce mi-a patruns in gand:
"luna, mama ta si fiica noastra, ne-a rugat sa iti dam aceasta pana de bufnita. a spus ca vei stii ce inseamna." am inclinat capul in semn de multumire si am luat pana. un fior m-a strabatut in clipa in care am atins-o si am auzit luna, desi nu era acolo:
"increde-te, copilul meu. te vor trece de toate primejdiile. mergi pe unde spun ei, fa ce spun ei si iti va fi bine. iar de zana sa ai mare grija, ca este inima ta."
recunoscator, ca si cum mi-as fi primit inapoi sufletul, am ascultat-o:
"mergi dupa norul violet, nici prea incet nici prea repede. sa n-ai teama. vor fi cu voi pana la capat."
cei trei zei ai marelui desert s-au intors atunci in spirala de fum si vartejul s-a inchis in urma lor. am privit-o in ochi pe cea mai frumoasa dintre zane, am luat-o de mana si i-am spus in gand, fara sa articulez, fara sa misc buzele:
"acum sunt pregatit. putem pleca."
mi-a raspuns la fel, in gand:
"am asteptat atat... cateodata, nu mai credeam..."
ne-am tinut strans in brate cateva clipe, cand, de-odata, o umbra ne-a impresurat placut in arsita de nestapanit. un nor violet se compunea deasupra noastra si, purtat de o adiere ca o parere, se indrepta catre muntele alb. l-am urmat fara alte cuvinte. la noapte, in intuneric, in pustiu, vom infrunta demonii.
4
am crezut multe vieti ca n-o sa pot uita niciodata nimic, pe nimeni. m-am inselat. chipuri, dragi poate, sunt sterse incet, pe rand, lasand loc pentru noi intamplari care sa genereze posibilitati, situatii, context. din cand in cand, o lumina aparte, un sunet, o vibratie, ne conecteaza cu ceva de care nu ne dam seama daca a fost sau urmeaza, ceva ce am trait sau la care am fost martori, spectatori.
cat e adevarat si cat ni se pare? cat din ceea ce vedem noi, vad si altii? cate din gandurile pe care le gandesc, apartin altcuiva? ce inseamna cu adevarat sa pacatuiesti si inaintea cui? care dintre ranile care ma dor sangereaza inca si cat e suferinta provocata de amintirile rascolite de cicatrici? o sa vedem. curand. acolo mergem. dincolo de bine si rau.
nesfarsite dune, urmele pasilor pe nisip, arsita. inaintam fara cuvinte, odata cu norul violet. demonii asteapta, nevazuti, intunericul. adulmeca, aproape ca le simt rasuflarea. nu mi-e frica, dar sunt nelinistit. am langa mine pe zana fara de care n-as fi ajuns aici si care are puterea sa ma duca mai departe, mai adanc in acest necunoscut. avem de partea noastra zeii pustiului. dar sapte zile si sapte nopti in inima desertului inseamna drum lung.
ca un facut, am inceput sa ma simt foarte usor, picioarele nu imi mai atingeau nisipul fierbinte, o boare proaspata racorea ca o ploaie si mirosea a flori de liliac. prin minune mi s-a schimbat vederea, auzul, simturile mi s-au ascutit, intelegeam bataile inimii mele, ale inimii ei... respiram altfel, alt aer.
- ce s-a intamplat ? o intreb pierdut in acest sentiment nou.
imi arata sticluta mica invelita in piele si imi raspunde cu ingaduinta, zambind:
- iti faci griji fara rost.
dar eu stiam. imi aminteam ruinele. si tipetele. ecoul, toti anii astia... atata sange, atata ura, atata nevoie de nebunie si ratacire in intuneric, atata distrugere si durere... toate au un chip. vazut sau nevazut. suntem atat de fragili incat miracolul e ca ni se pot intampla toate astea si inca tot ceea ce urmeaza.
- gandurile tale creaza ceea ce vom infrunta. poate ca ar fi timpul sa le uiti.
- si daca eu le uit, ele nu mai exista?
- pentru cine?
- pentru cei care sunt in ele.
- ei nu mai exista demult.
am inteles ca e momentul sa reconsider aceasta calatorie, compania, decorul si scopul. simteam ca nu mai pot face nici macar un pas inainte fara sa las in urma tot trecutul.
- si daca le uit, ce ramane in locul lor?
- tu.
- si ce mai inseamna un om fara gandurile lui?
- pentru cine?
- pentru tine.
am simtit cum raspunsul ii ramane pe buze, nerostit. apoi am simtit raspunsul ei pe buzele mele. apoi n-am mai simtit nimic. si mi s-a parut ca nici n-o sa mai simt vreodata. insa doar pentru o clipa. tineam strans in pumn piatra turcoaz. licoarea de la ea parca imi daduse ragaz de la gandurile mele si de la ritmul pasilor mei intotdeauna grabiti. cineva mi-a spus la un moment dat ca vreau prea mult, prea repede. dar n-am inteles atunci ca de fapt imi indica un punct in timp pe o harta pe care inca nu o are nimeni, despre un spatiu si o vreme care inca nu s-au intamplat de data asta. ce vreau sa spun? ce vroia el sa spuna? sau care au fost motivele lui? sau ale mele? nu mai conteaza. totul a condus aici. pe taramul dintre ceruri si vis, dintre destin si ingeri in ape adanci, demoni si zane, pietre vrajite si papirusuri fermecate, soapte de care nu stii daca te pierd sau iti arata drumul.
o vad ca tresare si se intoarce spre stanga privind atenta, ascultand.
- ce s-a intamplat? intreb nedumerit.
- trebuie sa ne oprim. acum.
am facut intocmai.
- se apropie. ii aud.
mi-am tinut respiratia cateva clipe dar n-am auzit nimic.
- cine vine ?
si-a scos din par un ac lung de lemn, cu care a tras un cerc in jurul nostru, rostind repede ceva de neinteles, dupa care s-a asezat si mi-a spus:
- te vor ademeni cu amintirile tale, iti vor stimula toate slabiciunile. orice s-ar intampla, sa nu pasesti dincolo. inauntrul cercului nu au putere. vei recunoaste chipuri, dar nu vor fi ale celor care crezi. vei recunoaste glasuri, dar nu sunt ale lor.
am clipit lung, ca o acceptare si m-am asezat langa ea. apune soarele. e randul intunericului.
5
care este intaia amintire pe care o ai? care este cea mai draga clipa, aceea pe care ai vrea sa nu o pierzi? incotro ti s-ar indrepta pasii daca nu ar fi nimeni si nimic sa te tina legat? care sunt zeii tai? ce inseamna pentru tine "niciodata" sau "nicaieri"?
un fulger a despicat cerul si s-a prabusit langa noi o piatra imensa. era la cativa pasi, zaream cuvinte sculptate pe ea, insa ar fi trebuit sa ies din cerc pentru a le putea vedea bine. dar eu de-acum stiu incotro merg si ce trebuie sa fac, n-am sa las confuzia sa ma abata din drum. ca si cum mi-ar fi inteles gandurile, piatra cea mare s-a prefacut in praf si s-a pierdut in vant. invatasem diferenta intre adevar si ispita inca de cand m-am intalnit prima data cu sarpele. trebuie sa ajung la muntele alb si sa dezleg portile, indoiala nu-si are rostul.
plasa demonilor insa e fina, aproape invizibila, imposibil de evitat. iar cand te invaluie, o simti ca pe o binecuvantare si ti-o apropii din ce in ce mai mult, te infasori in ea, fara sa bagi de seama ca ramai singur. te indeparteaza de inima si de visul tau. te lasa pustiit, in mijlocul desertului, inconjurat de un cerc, singur. iti mangaie inchipuirile si iti alimenteaza nebunia cu viziuni care nu inseamna nimic. sunt doar imagini nascute din povesti auzite in copilarie. si de la un punct incolo nici nu mai stii la ce foloseau toate astea, pana ajunge sa nu mai conteze deloc. si atunci renunti la talismanele pe care le-ai primit si iesi din cerc. alegi sa se termine.
- nu esti singur.
vocea ei m-a adus inapoi. era cat pe ce. ar fi putut fi sfarsitul, dar nu a fost.
- am senzatia ca nu e prima data cand trec prin asta, ii spun. s-a mai intamplat.
- nimic nu se intampla prima data decat o singura data.
din departare se aud tunete. se lasa din ce in ce mai frig.
- ... nu ti se face dor? o intreb, ca si cum as fi sigur ca stie la ce ma refer.
raspunsul a venit dupa cateva clipe, timp in care am retrait amandoi un milion de ani:
- ba da, mi se face. de ultima data. care si ea, tot doar o data se intampla.
- te gandesti macar din cand in cand daca totusi e adevarat? noi, desertul, muntele... ce rol jucam si de ce?
- tot ce ai trait e adevarat. nu te poti intoarce si nici inainte nu ai sa poti merge daca sufletul tau rataceste in umbra ta.
- cat de sigura esti ca ai dreptate?
un tunet asurzitor ne-a intrerupt sirul cuvintelor. mi-am pierdut echilibrul, mi s-a incetosat privirea si am cazut.
nimeni si nimic nu te poate feri din calea destinului. cum altfel sa explici ca esti aruncat dintr-o dimensiune in alta, din bratele ei tot in bratele ei fara ca ea sa banuiasca macar, fara ca tu sa vrei sau sa te poti impotrivi, de pe un taram pe celalalt, aproape la intamplare...
desenele ciudate din pestera, lacul ascuns sub munte, imperii au venit si s-au dus... o iarna grea pe un camp inghetat, prin transee, rana care sangereaza, glontul care a patruns adanc, gaurind fotografia pastrata in buzunarul din dreptul inimii... lasat aici, printre cei deja morti...
cateodata pare prea mult, prea apasator si prea fara rost... alte dati, fiecare nervura a fiecarei frunze care cade, fiecare val care se sparge la tarm, fiecare pasare in zbor, inseamna ceva. altceva pentru fiecare dintre noi. nemurirea se masoara in intensitate, nu in timp; in dragoste, nu in puteri fara margini; in armonie, nu in biruinta.
- intoarce-te! imi rasuna in gand o voce familiara, una dintre acele voci care m-ar trezi chiar si din cel mai adanc somn, din cea mai vesnica si mai vrajita moarte.
am intredeschis cu greu pleoapele. ma dor. ma dor si bratele. nu cred ca ma pot ridica. nici nu se pune problema sa articulez vreun raspuns. nu stiu cat a trecut de cand am cazut. o clipa? o noapte si-o zi?
papirusul... ii simt parfumul... incep sa imi revin...
piatra turcoaz... e la locul ei...
zana e aplecata deasupra mea. sopteste un descantec, imi picura din sticluta pe buze si o caldura placuta mi se raspandeste din piept in tot corpul. nu mai simt gravitatia. ma invaluie culori si liniste, o pace de care sufletul meu avea atata nevoie...
am hotarat sa raman in starea aceasta sublima, in afara materiei, sa ma las pierdut in extazul pe care l-am intuit si asteptat dintotdeauna. nu exista renuntare mai mare, mai definitiva si mai necesara de-atat. divin, dincolo de viata si moarte.
mi-am parasit trupul. plutesc deasupra cercului in care zana ma tine in brate. o ceata galbuie risipeste usor noaptea. vad cerul. si soarele rasarind dincolo de muntele alb, care n-a fost nicodata mai aproape. pot sa-i vad crestele conturandu-se in lumina. inseamna ca nu mai e mult. orice ar mai insemna "mult" sau "putin" aici, unde proportiile isi pierd valoarea, unde nimic nu este ceea ce pare.
ma intorc. la ea si la mine. demonii intunericului nu ne-au invins. in curand vom pleca mai departe. din ce in ce mai aproape.
6
uneori trec atat de multi ani pana se implineste scrierea din stele, incat le pierdem sirul si intelesul. ne pierdem urma. regasirea ajunge sa para imposibila, iar atunci cand se intampla, ne scapa printre degete pentru ca nu mai credem ca poate fi adevarata. ne oprim in dreptul ei o clipa, zambim ca si cum am vedea fantoma unui spirit drag, ratacit intr-un vis parasit, si mergem apoi mai departe, fiind siguri ca ni s-a parut, ca n-avea cum, fara sa banuim ca poate a fost ultima data cand am avut sansa asta.
se succed cu repeziciune zile si nopti in desert. intalnim oameni si ingeri, monstri si spiridusi, avem experiente care ne umplu de emotie piepturile si ochii de lacrimi. infruntari, curaj, dragoste, frica, bucurii si amar intr-un vartej de cuvinte si gesturi, intr-un ocean de posibilitati. intr-un ocean de nisip. ni se deschid usi pe care intram in alte lumi, dar sunt miraje si ne intoarcem de fiecare data. cate o oaza invaluita in mister ne primeste si ne mangaie, doar ca nu putem ramane prea mult. muntele alb ne asteapta.
alegerile pe care le-am facut ne-au adus aici, acum, pe amandoi. pe marginea acestei prapastii de ne-ocolit. singura cale este podul din lemn, care pare atat de vechi incat ar fi un miracol sa nu se sfarame scandurile putrede sub greutatea pasilor.
- daca ar fi fost cu noi, luna mi-ar fi spus ca trebuie sa cred. treimea pustiului sunt sigur ca mi-ar fi spus acelasi lucru. asta imi spui si tu, cu ochii astia mari si curiosi? uneori ma intreb cum de te mai surprinde ceva din tot ce ni se intampla aici, intre lumi.
- intr-o zi, chiar cand implineam patru ani, m-au mangaiat razele soarelui si am adormit sub un mar. era vara. atunci am vazut pentru prima data , in vis, ca o poveste, imagini de la inceput, din toata istoria a tot ceea ce a fost vreodata viu. am vazut infinite sfarsituri intr-o clipa. cum puteam sa imi imaginez toate astea singura? cum puteam sa cred totusi ca e adevarat? cum de mi-au patruns in gand atatea peisaje si simturi? incet, incet, mi-am amintit, cu fiecare zi care trecea, tot ceea ce avea sa urmeze. si eram din ce in ce mai fericita, pentru ca in sfarsit intelegeam ce inseamna destin si, cateodata, soarele ma invaluia intr-o caldura placuta, pluteam si ma simteam in siguranta. asa ma simt si acum.
- inseamna ca e timpul sa mergem. ce poate fi mai frumos decat sa implinim o poveste ca asta? sa stii ca va trebui sa alergam, podul se va surpa in urma noastra. iti dai seama ... ? e ultimul loc in care ne putem razgandi, nu exista drum inapoi. e ultima data cand putem alege sa credem ca e o iluzie.
- iluzie sau poveste, inainte sau inapoi... nici macar nu e prima data cand e pentru ultima data...
am inceput sa alergam pe pod. din ce in ce mai repede, manati de o energie noua, pe care numai curajul ti-o poate darui. radeam si strigam si alergam, si alergam, fara sa privim inapoi. auzeam scandurile rupandu-se. simteam cum se clatina tot scheletul acela vechi facut din trunchiuri imense de brad, pe care doar uriasii le puteau aseza asa. dar nu ne-am oprit, am continuat sa alergam pana am ajuns dincolo. cand am simtit pamantul sub picioare ne-am intins si ne-am tavalit sfarsiti in iarba proaspata.
desertul a ramas in urma prapastiei. podul insa, nu mai era. dintr-odata ma simt ca si cum am trait aici mereu, ca si cum n-a existat niciodata nici un pod, ca si cum noi doi suntem aceiasi doi care se intreaba dintotdeauna cum ar fi sa construiasca o punte si sa se plimbe prin desertul de dincolo de prapastie, de care nu-si amintesc de unde-l stiu atat de bine. ea imi intinde sticluta invelita in piele si imi spune:
- e timpul sa sorbim ultimele picaturi si sa plecam mai departe. e timpul sa renunti la piatra turcoaz si la pana pe care ti-au dat-o zeii desertului din partea lunii. arunca-le in prapastie ca sa se poata intoarce in lumea lor si ca tu sa fii liber.
mi-am dat jos piatra de la gat, am strans-o in pumn ca si cum as fi imbratisat un prieten pe care stiam ca n-o sa-l mai revad niciodata si am aruncat-o in negura peste care abia trecusem, din care veneam... am luat pana de bufnita si am lasat-o sa pluteasca in gol, inapoi catre luna, sa-i spuna ca am trecut de pod. am sorbit pe rand din sticluta si zana a aruncat-o in prapastie soptind ceva, cu ochii inchisi.
tin cu amandoua mainile papirusul invelit in voal. il tin in dreptul inimii, il duc la frunte, apoi il inalt spre cer. respir adanc, imi umplu pieptul de aerul lumii celei noi, lumea de la poalele muntelui alb. de aici nu avem unde merge decat in sus.
- sa mai stam putin, vrei? ii spun. e ceva cu locul asta...
a incuviintat zambind si m-a intrebat:
- dar stii de ce vrei sa mai ramanem aici? stii de ce simti asa?
- pentru ca nu am vazut ceva mai frumos? pentru ca nicaieri nu m-au cuprins linistea si pacea ca aici?
- pentru ca aici te-ai nascut. si pentru ca tot aici ne-am intalnit prima oara.
n-am avut puterea sa mai adaug ceva. sau sa ma misc. privirea mi-a ramas atintita asupra unei flori pe care se odihnea o albina. am auzit un falfait de aripi si trilul vesel al unei pasari, undeva in spatele meu. miroase a brad, a stejar, a fructe. miroase a vin si a paine. simt lupi, cerbi si ursi, cai salbatici, in padurea prin care o sa urcam spre creste. o adiere racoroasa ne mangaie de pe talpi ce mai ramasese din praful desertului.
dupa o vreme, in care parca am fost una cu apa izvorului care susura printre stanci, am inganat, aproape soptit:
- nu mai e nimeni aici...
- ba da, numai ca nu in acelasi timp cu noi.
am oftat. apoi am suras. stiam de la inceput ca asa o sa fie. toate basmele si legendele, toate cartile sfinte vorbesc despre asta.
7
muntele este o piatra mare. mare de tot. nu poti s-o arunci de colo colo. nu poti sa dai in cineva cu ea. e atat de mare incat poti sa-ti traiesti intreaga viata calatorind de-a lungul si de-a latul ei. urcand si coborand, sau pe creste, sau pe platoul imens unde se intalnesc spiritele cand se intalnesc.
nu ne grabim. nu ne ameninta nimic. nici timp, nici demoni, nici amintiri. aici nu exista trecut. a ramas in urma, asa cum trebuie el sa ramana. dincolo de prapastia fara fund, dincolo de podul prefacut in praf, dincolo de tot ce nu ne mai inconjoara. ca un blestem dezlegat.
- atatea detalii... atat de bine ascunse si care se dezvaluie cu atata delicatete atunci cand le atingi curios... unde e locul asta pe harta?
o aud razand , in mijlocul poienii, scaldata in lumina si atat de frumoasa:
- tu inca te mai gandesti la asta? n-ai inteles ca nu exista decat ceea ce poti sa-ti imaginezi? nu exista harta pentru asa ceva. nu poti cuprinde infinitul in margini sau desene pe o hartie.
- se poate intr-un cuvant.
- si ce daca? e doar un cuvant pana la urma, nu inseamna nimic daca nu este rostit cum si cand trebuie. asa se intampla cu toate cuvintele.
- spui ca ar trebui sa nu-mi pese?
- spun ca nu vezi padurea din cauza copacilor, spun ca esti prea procupat de cum se intampla totul in loc sa te bucuri. esti inca prea serios. haide sa dansam, uita de tine, fii liber de orice gand ! abia atunci o sa stii cum de exista toate astea, cum s-au facut si unde esti tu printre stele.
a inceput sa cante si sa danseze, m-a luat de mana si ne-am invartit si am sarit pana n-am mai putut, apoi ne-am trantit pe iarba sa ne uitam la cer, la nori, la soimul care zbura deasupra noastra. l-am privit ceva timp, apoi ne-am ridicat si am plecat zambind mai departe.
in afara suferintei, gandurile negre fac loc jocului si intentiilor nobile. e mai greu atunci cand treci de la intuneric la lumina decat atunci cand aluneci din lumina catre intuneric.
- aici nu este niciodata noapte, iar acest soare care nu apune nu este soarele pe care-l cunosti.
- cum de m-a nascut luna in taramul fara de noapte?
- inainte sa te nasti, pe unde mergem erau ape si era intuneric. mama ta le-a mangaiat si s-au dat la o parte, a ajutat muntele sa creasca si i-a daruit soarele care ne incalzeste pe noi acum, tatal tau.
- cu adevarat soarele acestei lumi este parintele meu... ? dar de ce a plecat luna... ?
- daca ar fi ramas, nu ar fi putut veghea asupra ta. nu ar fi putut sa te ajute, sa te indrume. daca ar fi ramas, tu n-ai mai fi ajuns pana aici, inapoi.
am amutit. aflasem cine sunt. dupa toti anii astia, dupa toate framantarile, dupa toate drumurile infundate sau rascrucile care ma aruncau din labirint in labirint...
urcam. ne apropiem cu fiecare pas de clipa in care ne vom infatisa inaintea portilor ferecate. si dupa? o sa mergem mai departe? mai departe unde? sincer sa fiu, am obosit de atata drum. sau poate nu e oboseala, poate ca pur si simplu a fost destul. vreau sa ma odihnesc aici pana cand pleoapele mi se vor inchide spre a se deschide in alta parte, alta data. urcam prin zapada moale fara sa ne udam, fara sa ne fie frig. intocmai ca intr-o poveste. ca intr-un vis.
din stanga, de dupa o stanca, aud pasi indreptandu-se inspre noi. ne oprim o clipa, cat sa-i dam timp sa se arate. e un caine, care da din coada si are ochii blanzi. se gudura, latra de cateva ori, e bucuros ca ne vede. o ia inainte, in sus. se opreste dupa cativa metri si se uita inapoi, ca si cum ne-ar face semn sa-l urmam. n-am stat pe ganduri.
trecem prin dreptul unei pesteri. stiu ca inauntru cineva e atent la
noi chiar acum. dar simt ca nu trebuie sa reactionez. nu trebuie sa insist cu privirea, nici macar cu gandul. nu pentru ca ne-ar face rau, ci pentru ca s-ar speria daca ar stii ca suntem constienti de prezenta sa.
dupa o vreme, absorbiti de frumusetea fara seaman a acestui taram, urmand cainele, am ajuns in varf. crestele inzapezite... iata-le...
din abis, am ajuns aici. calatoria noastra a luat sfarsit. insa nu vedem nici o poarta. ma uit catre zana, sperand ca-mi va spune ce e de facut, dar ea ma priveste la fel de intrebator. dezleg voalul, desfasor papirusul, si dintr-o data... parfumul acela... atat de intens... fiorul, conexiunea, atat de real... ca si cum as fi din nou acolo, atunci... cum se poate... ? simt ca mi se taie rasuflarea. e prea mult.
cred ca am lesinat. s-a intamplat intr-o clipa. indeajuns cat sa ma pierd din nou. cand mi-am revenit, eram singur. ma aflam intr-o camera foarte mare si inalta, cu doua porti imense de piatra. eram intins pe un pat din crengi si frunze.
in mijlocul incaperii ardea un foc si din el sareau scantei de toate culorile. m-am ridicat si m-am apropiat. mi-am trecut mainile prin flacari si flacarile nu mi-au ars pielea.
m-am indreptat catre portile masive gandindu-ma oare cat de adanc in inima multelui a fost sapata aceasta incinta stranie, cand si de catre cine? exact in partea opusa a aparut o oglinda… oglinda… iar in dreapta o masuta pe care statea, desfacut, papirusul. instinctiv am mers sa vad ce contine; dupa ce l-am purtat dintr-o lume in alta, a venit vremea sa-i inteleg si sa isi implineasca menirea. doar ca nu erau scrise in el nici formule magice, nici intelepciunea vreunui popor stins si inviat care m-ar fi ajutat sa dezleg misterul portilor ce pareau de neclintit. erau doar cercuri concentrice si puncte - mai mari sau mai mici, pictate cu negru, parca in graba.
sunt singur, nu simt nici o entitate prin preajma. acum nu ma mai poate ajuta nimeni. stiu insa ca n-am ajuns pana aici doar ca sa sfarsesc inchis in piatra. sau poate ca tocmai despre asta e vorba. poate ca asa se termina. poate cand am dezlegat papirusul si am lesinat, poate acela a fost momentul cand portile s-au deschis si acesta este capatul, dincolo de ele. si poate ca e bine ca e asa.
ce rol are insa oglinda? si desenul ciudat, taina papirusului, si focul colorat din mijloc... ? cine m-a adus inauntru? zana? unde-o fi ea acum? afara... ? asteptand sa ies? asteptand sa intre? asteptand sa ii deschid? cainele o fi plecat? oare mai exista ceva dincolo de peretii astia? unde sunt, de fapt... ? cand? ... ce s-a intamplat ...? atatea intrebari... ce caut eu aici, singur, fara nici un raspuns ?
m-am asezat, am inchis ochii, mi-am dat seama ca trebuie sa ma opresc din nebunia asta. odata cu fiecare gand care mi se risipeste, intorcandu-se ca un ecou, mi se compun in minte cercurile, si punctele, si se misca. de la dreapta la stanga, de la stanga la dreapta , de sus in jos, invers si de jur imprejur. din ce in ce mai repede, apoi din ce in ce mai lent. dupa cateva minute am inteles ca desi par identice, miscarile nu se repeta niciodata. mi-am dat seama ca genereaza o vibratie, o unda, care ne compune si care calatoreste. care da forma si sens fiecarui atom si fiecarei celule. o unda care se aude, care se propaga, un gand... care da viata...
am deschis ochii si m-am vazut, doar ca "eu" cel din oglinda este imbracat altfel si e in alta parte. pe o plaja. vad oceanul in spatele lui.
- l-ai adus? m-a intrebat, zambind larg.
e si zana acolo, si ea imbracata altfel. are si o palarie si ochelari de soare. e si cainele cu ei.
am rememorat, cat am oftat adanc o data, tot ce s-a petrecut. am luat papirusul si i l-am intins prin oglinda, zambind la randul meu.
- pe data viitoare, imi spune.
- da, oricand si oriunde ar fi.
- iti multumesc, stii.
- sunt recunoscator ca am putut.
ne-am mai privit o clipa si oglinda s-a dizolvat. m-am intors langa foc, sa mai stau putin cu el. sa il ascult, sa il las sa ma invaluie in culori. simt cum alunec intr-un somn adanc, pe care nu-l pot evita. nu mai am putere. e atat de bine totusi, aveam atata nevoie...
portile cele mari se deschid incet, fara zgomot.
