Mi-e dor de niste locuri pe care nu sunt sigur daca le-am vizitat cu adevarat vreodata sau daca le-am visat de fapt. Ma sfasie lipsa unor oameni pe care nu mi-i amintesc bine, dar ale caror cuvinte inca imi rasuna in prezent; inca le simt caldura si parfumul.
Parca pluteam. Parca eram personaje intr-o poveste, o poveste fara eroi sau zmei sau balauri cu sapte capete, fara intriga si punct culminant, fara deznodamant. Ca si cum am fi fost purtati dintr-un loc in altul de o briza blanda, odata cu parfumul florilor de camp; odata cu lumina aceea calda, ca si cum inceputul si sfarsitul n-ar exista. Un loc in afara timpului, in afara durerii.
Am impresia ca retraiesc pana si felul in care trecea lumina prin voalurile mari de matase din dreptul ferestrelor, doar ca sunt franturi atat de mici de imagini incat nu le pot pune cap la cap. Revad in minte papirusuri care pastrau dovada adevaratei noastre origini.
S-a pierdut totul. Am ramas doar cativa si avem senzatia ca suntem nebuni daca ajungem sa credem ca nu ni se pare. Mii de ani de care nu va afla nimeni, lumea de dinaintea lumii asteia. Uneori, langa unii oameni, am o apasare usoara in piept, ca o nostalgie care ma face sa zambesc; un fior care imi smulge de fiecare data un oftat adanc.
Intre timp, vulturii zboara in cerc deasupra noastra asteptand sa murim iar noi nici macar nu incercam sa oprim sangele care curge din rani. Ca printr-o ceata il privim tacuti cum se duce in pamant, odata cu vietile care nici macar nu ne-au apartinut. Se face frig si se intuneca. N-am invins nici de data asta.