Lumina prin voalurile mari de matase din dreptul ferestrelor

Mi-e dor de niste locuri pe care nu sunt sigur daca le-am vizitat cu adevarat vreodata sau daca le-am visat de fapt. Ma sfasie lipsa unor oameni pe care nu mi-i amintesc bine, dar ale caror cuvinte inca imi rasuna in prezent; inca le simt caldura si parfumul.

Parca pluteam. Parca eram personaje intr-o poveste, o poveste fara eroi sau zmei sau balauri cu sapte capete, fara intriga si punct culminant, fara deznodamant. Ca si cum am fi fost purtati dintr-un loc in altul de o briza blanda, odata cu parfumul florilor de camp; odata cu lumina aceea calda, ca si cum inceputul si sfarsitul n-ar exista. Un loc in afara timpului, in afara durerii.

Am impresia ca retraiesc pana si felul in care trecea lumina prin voalurile mari de matase din dreptul ferestrelor, doar ca sunt franturi atat de mici de imagini incat nu le pot pune cap la cap. Revad in minte papirusuri care pastrau dovada adevaratei noastre origini.

S-a pierdut totul. Am ramas doar cativa si avem senzatia ca suntem nebuni daca ajungem sa credem ca nu ni se pare. Mii de ani de care nu va afla nimeni, lumea de dinaintea lumii asteia. Uneori, langa unii oameni, am o apasare usoara in piept, ca o nostalgie care ma face sa zambesc; un fior care imi smulge de fiecare data un oftat adanc.

Intre timp, vulturii zboara in cerc deasupra noastra asteptand sa murim iar noi nici macar nu incercam sa oprim sangele care curge din rani. Ca printr-o ceata il privim tacuti cum se duce in pamant, odata cu vietile care nici macar nu ne-au apartinut. Se face frig si se intuneca. N-am invins nici de data asta.

Nu am de ce sa ma tem

Cand a murit prima data ceva ce cunosteam,
De durere m-am ascuns intr-o pestera.
Cand a venit moartea a doua oara aproape,
A fost la un coleg de scoala.
A venit si cand eram la liceu de cateva ori
Si de-atunci nu s-a mai oprit.
Familie, prieteni, pasari, animale, paduri, n-a ales.
De fiecare data, de durere, ma intorc in pestera.
E ceva acolo care ma impaca.
Nu cineva, ceva.
Invizibil ochilor mei,
Imposibil de perceput cu vreun simt concret.
Nu o energie, ci un fel de a intelege.
Insa foarte prezent, si numai acolo.
E ca si cum locul acela ma ajuta sa stiu fara sa fiu suparat.
Ma linisteste compunand in mintea mea imagini si sunete,
Producand in inima mea vibratii.
Nu vrea sa ma sperie sau sa ma raneasca,
Dar nici nu ma minte.
Ma lasa sa vad celulele cum se divid,
Spiralele vii care cresc in tot ce traieste.
Mereu mi-e greu sa parasesc pestera si sa ma intorc aici,
Dar de fiecare data plec de acolo convins
Ca nu am de ce sa ma tem,
Nici pentru mine si nici pentru ce iubesc.