Cand a murit prima data ceva ce cunosteam,
De durere m-am ascuns intr-o pestera.
Cand a venit moartea a doua oara aproape,
A fost la un coleg de scoala.
A venit si cand eram la liceu de cateva ori
Si de-atunci nu s-a mai oprit.
Familie, prieteni, pasari, animale, paduri, n-a ales.
De fiecare data, de durere, ma intorc in pestera.
E ceva acolo care ma impaca.
Nu cineva, ceva.
Invizibil ochilor mei,
Imposibil de perceput cu vreun simt concret.
Nu o energie, ci un fel de a intelege.
Insa foarte prezent, si numai acolo.
E ca si cum locul acela ma ajuta sa stiu fara sa fiu suparat.
Ma linisteste compunand in mintea mea imagini si sunete,
Producand in inima mea vibratii.
Nu vrea sa ma sperie sau sa ma raneasca,
Dar nici nu ma minte.
Ma lasa sa vad celulele cum se divid,
Spiralele vii care cresc in tot ce traieste.
Mereu mi-e greu sa parasesc pestera si sa ma intorc aici,
Dar de fiecare data plec de acolo convins
Ca nu am de ce sa ma tem,
Nici pentru mine si nici pentru ce iubesc.