(in lucru)

 

Era intunericul atat de intunecat incat nici nu puteai sa banuiesti vreun contur, nicio forma nu reflecta nicio lumina. Pasii tai nu scartaiau, dar in urma ta scartaiau niste pasi. Cand te opreai, se opreau si ei. Asa ca nu te-ai mai oprit, ca sa nu mai retraiesti linistea aia stranie si apasatoare dintre momentul in care te opreai si momentul in care alegeai sa mergi mai departe fara sa te uiti inapoi. Si-ai mers, si-ai mers, pana cand intunericul s-a mai risipit si ai ajuns intr-o intersectie necunoscuta, cu atat de multe directii in care ai fi putut sa te indrepti, incat ai ales sa privesti in sfarsit inapoi. Stiai ca de-acolo poti sa obtii singurul indiciu care sa te ajute sa afli in ce directie sa apuci din intersectia asta ciudata mai departe. Doar ca pasii cu care te obisnuisei nu se mai auzeau. Sa fi ramas atat de mult in urma? Sa fi renuntat? O clipa ti s-a parut ca percepi vag scartaitul lor si te-ai ridicat bucuros sa alergi catre ei. Dar nu scartaiau niste pasi, era doar tabla indicatorului din intersectie in bataia vantului. Abia atunci ai vazut prima data indicatorul, dar erai sigur ca totusi n-a fost acolo cand ai ajuns. Pe el erau scrise, cu o vopsea care abia se mai putea citi de cat timp trecuse peste ea, niste coordonate si niste date. N-ai putut sa nu te intrebi pentru o clipa cine le-a scris si daca te vor ajuta in vreun fel sa iti vezi de drum, doar ca intre timp ai inceput sa auzi din ce in ce mai clar pasii aceia apropiindu-se. Si acum parca nu mai erai atat de sigur daca ar fi bine sa-i astepti sau daca ar trebui sa descifrezi repede coordonatele si sa pleci cat inca mai poti. Si parca si intunericul incepea sa se adune iarasi, indicatorul sa se vada din ce in ce mai putin, la fel si drumurile catre alte locuri. Cu coada ochiului ai surprins o silueta care se apropia odata cu pasii, te-ai gandit ca poate e vremea sa intrebi de ce s-a tinut dupa tine, daca are ceva sa iti spuna sau daca stie ce inseamna cuvintele si cifrele de pe indicator. Cand au ajuns langa tine, pasii s-au oprit, intunericul acoperise de tot silueta si se lasase iar linistea aia pe care nu puteai s-o induri. Nu mai scartaia nici indicatorul, chiar... indicatorul... disparuse odata cu drumurile. Si atunci, in momentul acela, dintr-odata, ai inceput sa distingi cu ochii inchisi o energie. Familiara cumva, o simteai cum ti se ghemuia in suflet ca o spirala, ca niste pasi de care te ascundeai, de care fugeai, dar care sperai sa te gaseasca. Parca iti parea rau ca n-ai lasat-o sa te ajunga din urma pana acum si sa te copleseasca.

Nimeni nu-si va aminti nimic din toate astea

 

La sfarsit nu mai conteaza

Pentru tine se termina

Si e bine asa

Ai stiut tot timpul ca se va intampla

Nici macar nu esti atat de mirat pe cat pari

Nici macar nu iti pare rau

Si nici macar nu ascunzi asta

Noi ceilalti o sa ne amintim o vreme

Si apoi o sa se termine si pentru noi

Si odata cu sfarsitul nostru

Sfarsitul oricarei amintiri despre tine

Asa ca n-are rost sa iei ceva prea in serios

Nici cuvinte

Nici priviri

Niciodata

Cateva amintiri sunt tot ce ai

Niciuna vesela pana la capat

Niciuna fara umbra imposibilitatii

de a o pastra pentru totdeauna

Si iata-ne aici

Povestind despre final

Despre ingerii diminetii

A mia oara gata de plecare

A mia oara cand totusi nu te duci

Nu inca

Nu inteleg ce mai cauti aici

Dar sunt sigur ca exista un motiv

Oricare ar fi

Nu uita niciodata ca la sfarsit chiar se termina

Si apoi se termina si pentru cei care au vazut

cum s-a terminat pentru tine

Asa ca n-are rost sa iei nimic prea in serios

Pentru ca din fericire

Nimeni nu-si va aminti nimic din toate astea

Ca si cum nici macar n-am fi trecut pe aici

In ciuda fiecarei vesnicii pe care ne-am imaginat-o

In ciuda fiecarei clipe in care am crezut ca ceva conteaza

Mai mult decat clipa aia

un cuvant dintr-o limba uitata

 

Merg pe un drum care n-a existat

Ma dizolv la fiecare pas in lumina care m-a fermecat

Eram copil si trecea printre frunze

Cand stateam intins in iarba printre gaze si muze

 

Mi-o amintesc de fiecare data cand cred ca nu mai pot

Si atunci ma adun ma ridic ma scutur si incep din nou tot

De la capat de o mie de ori cate o mie de ani

Parand mereu strain printre aceiasi platani

 

Am ascuns o tristete in fiecare bucurie

Si cate o harta in fiecare poezie

Lumea asta o sa treaca prin tot ce e de trecut

Fara odihna in prezentul pe care l-a avut

 

Si cand o sa raman singur fara sa mai recunosc nimic

O sa fie toamna o sa ploua si se va face-ntuneric

Tot ce am simtit a fost numai al meu si doar pentru mine

Sper sa am ochii deschisi ca sa o vad cand vine

 

E o lumina aurie ca o ceata care ma invaluie

Habar n-am unde sunt si nici nu mai trebuie

Aici nu e tristete si nici durere sau moarte

Sunt un cuvant dintr-o limba uitata si traiesc intr-o carte

 

Cateodata plec prin lume si ma ratacesc dar sunt adus inapoi

De armate de ingeri sau cum vreti sa le spuneti voi

Nu m-au lasat niciodata sa ma pierd si nici n-o sa ma lase

Au privirea blanda n-au inima dar au aripi frumoase

 

Am vazut stele care se sting si imperii prabusindu-se

Am auzit primele sunete si le-am iubit risipindu-se

M-au prins dimineti ramas singur langa marea cea mare

Am fost frunza batuta de vant in padure si am fost apa curgatoare

 

Am fost pe rand fiecare om in parte

Uneori aproape de tine si totusi mereu departe

A fost mai simplu sa nu stii si eu sa nu spun

Sa rasar pe ascuns si tot asa sa apun

 

Sa nu uiti orice-ar fi ochelarii de soare

Si sa nu alegi sa crezi ca ti se pare

Sa pasesti cu incredere si curaj o sa te astept in lumina

Cu zambetul pe buze fara clepsidra si fara nicio vina

miroase a vara a flori si a fara sfarsit

 

Cerul asta e mai senin decat oricare altul pe care l-am vazut vreodata

Adie doar un vant usor cat sa invarta o morisca langa un mal de apa

Se aud pasari din toata padurea miroase a vara a flori si a fara sfarsit

Sunt impacat ca o sa uit si sa mai plec si cine sunt si de unde-am venit

 

Niciodata singur niciodata intunecat niciodata infrant niciodata uitat

Plutind alaturi de zei si de zane care calatoresc intre un taram si celalalt

O stare ca o vibratie a tot ce exista si a tot ce a fost si a tot ce urmeaza

O unda care transforma in lumina  tot ce se distruge si tot ce se creeaza

 

Animale fantastice si intamplari de basm in valea dintre muntii care ne pazesc de oameni

Aici nu exista ceasuri garduri arme si despartiri aici e bucurie si e pace pe poteci si-n poieni

Un miracol bine ascuns in care n-o sa ne gaseasca oricat ne-ar uri ne-ar cauta si ne-ar vana

Oricat de departe ar crede ca au ajuns si oricate civilizatii vor construi totul o sa fie degeaba

Te asteapta viata ta netraita inca

 In singuratate auzi toate intrebarile

Te duci in toate pesterile sufletului

Te ratacesti in mintea ta dupa raspunsuri

Si iti invingi frica de moarte

 

Nu scapa nimeni de clipa confruntarii

Mai devreme sau mai tarziu

Intr un fel sau in altul descoperi cine esti

Sper sa te bucure ce o sa aflii

 

Fara zei si fara demoni

Fara cuvinte si fara oameni

Dincolo de orice iluzie

Te asteapta viata ta netraita inca

 

Dincolo de padurile prin care chiuiai cu prietenii

Dincolo de campurile nesfarsite cu grau din copilarie

Dincolo de toate apele cele mai mari

De muntii cei mai inalti si de tot cerul

 

Este inutil sa incerci sa rezisti

Nu a fost niciodata vorba despre asta

N o sa poti sa invingi nici timpul si nici uitarea

Cu cat accepti asta mai repede cu atat esti mai liber

 

 

 

 

 

 

cu coada ochiului

Când o să ți se termine timpul pe Pământ și o să trebuiască să pleci acasă, o să iei cu tine înapoi numai câteva amintiri; pe cele care nu dor. Și asta nu neapărat pentru că așa vrei, ci pentru că așa funcționează. De fiecare dată când te întorci de undeva, se păstrează în memorie exclusiv clipele care te-au bucurat și care ți-au îmblânzit inima. E ca un cadou pe care îl primești la plecare. Tot ce va rămâne în urma trecerii tale pe aici va fi un ghem de momente frumoase, unice și aproape inexplicabile într-o lume atât de încurcată. E un mecanism de-o vârstă cu timpul, prin care se salvează și se conservă doar ceea ce merită perpetuat. Frânturi de peisaje surprinse în viteză cu coada ochiului, focul trosnind iarna în soba unei cabane, o noapte pe o plajă sub lună, un râs ca un ecou de dincolo de zilele fierbinți ale verii, apa rece a unui izvor de munte, frunzele pădurii toamna, privirea unui câine fericit cu noua lui minge, mirosul pomilor înfloriți… Astea nu se pierd niciodată, chiar dacă lumea în care s-au întâmplat nu e veșnică.

MESAJ PENTRU CEI CARE NE VOR DESCOPERI PRINTRE RUINE

se intampla uneori sa ratacesti ani la rand prin pustiu

sau sa adormi cateva secole in gradina din care vara nu pleaca niciodata

se intampla sa uiti un mileniu intunecat pe drum si nimeni sa nu observe

si nimeni sa nu-l regaseasca vreodata aici sau in alta parte

ca si cum s-ar fi risipit impreuna cu povestile tuturor imperiilor

dizolvat de amintirile care au ars pe dinauntru tot ce mai ramasese viu

nimeni sa nu regrete

ne simtitm vinovati ca ne-au parasit zeii

dar se poate ca ei sa fi murit

pur si simplu

au fost parintii lumii noastre

creatori a tot ce am gasit cand am respirat intaia oara

dar poate ca nu erau nemuritori

poate ca vesnicia nici nu exista

iar ei n-au de unde sa se mai intoarca

s-ar putea sa fi ramas singuri si asta sa fie tot ce avem

nimeni sa nu regrete

nu a gasit nimeni vreo cale de scapare

si daca a gasit-o, nu s-a intors sa ne spuna

si chiar daca s-a intors cineva si ne-a spus, n-am crezut

si chiar daca am crezut, n-am miscat un deget

nimeni sa nu regrete

cateodata cred ca aud muzica in cer

cred ca simt ce-mi spune padurea sau ploaia sau vantul

cred ca inteleg albinele, serpii, lupii, soimii, delfinii

alte dati sunt orb si surd si mut si plang

nu mai vad rostul cuvintelor si orice gest imi pare in plus

lipsit de sens ma simt si uit bucuria si ma adancesc in durere

oricare va fi sfarsitul iluziilor pe care le hranim

mi-ar placea sa cred ca n-a fost degeaba

desi in clipele de intuneric sunt sigur ca totul e o intamplare

chiar si asa, in lipsa oricarei sanse de a da inapoi sau de a ma putea opri

nu regret nimic

o dupa amiaza de duminica pe un acoperis cu prieteni

vin alb si fum alb si o panza alba intinsa peste noi toti

ca o acceptare a noastra asa cum suntem

ca o impacare cu ceea ce n-a mai apucat sa se intample

iar cand seara a inundat orasul si cerul s-a asezat peste noi

am mers fiecare acasa

am aprins lumini si ne-am pierdut urma

zambind

fara regrete

asa am trait noi la inceputul celui de al treilea mileniu din calendar

atata educatie am prins din zborul curentelor care ne-au modelat

speram sa invingem raul cu dragoste

ne-am lepadat de toate invataturile mincinoase si am luat-o de la zero

am renuntat la lumea care ne-a nascut ca sa facem alta mai buna

niciun sacrificiu nu parea suficient asa ca le-am facut pe toate

fara regrete