MESAJ PENTRU CEI CARE NE VOR DESCOPERI PRINTRE RUINE

se intampla uneori sa ratacesti ani la rand prin pustiu

sau sa adormi cateva secole in gradina din care vara nu pleaca niciodata

se intampla sa uiti un mileniu intunecat pe drum si nimeni sa nu observe

si nimeni sa nu-l regaseasca vreodata aici sau in alta parte

ca si cum s-ar fi risipit impreuna cu povestile tuturor imperiilor

dizolvat de amintirile care au ars pe dinauntru tot ce mai ramasese viu

nimeni sa nu regrete

ne simtitm vinovati ca ne-au parasit zeii

dar se poate ca ei sa fi murit

pur si simplu

au fost parintii lumii noastre

creatori a tot ce am gasit cand am respirat intaia oara

dar poate ca nu erau nemuritori

poate ca vesnicia nici nu exista

iar ei n-au de unde sa se mai intoarca

s-ar putea sa fi ramas singuri si asta sa fie tot ce avem

nimeni sa nu regrete

nu a gasit nimeni vreo cale de scapare

si daca a gasit-o, nu s-a intors sa ne spuna

si chiar daca s-a intors cineva si ne-a spus, n-am crezut

si chiar daca am crezut, n-am miscat un deget

nimeni sa nu regrete

cateodata cred ca aud muzica in cer

cred ca simt ce-mi spune padurea sau ploaia sau vantul

cred ca inteleg albinele, serpii, lupii, soimii, delfinii

alte dati sunt orb si surd si mut si plang

nu mai vad rostul cuvintelor si orice gest imi pare in plus

lipsit de sens ma simt si uit bucuria si ma adancesc in durere

oricare va fi sfarsitul iluziilor pe care le hranim

mi-ar placea sa cred ca n-a fost degeaba

desi in clipele de intuneric sunt sigur ca totul e o intamplare

chiar si asa, in lipsa oricarei sanse de a da inapoi sau de a ma putea opri

nu regret nimic

o dupa amiaza de duminica pe un acoperis cu prieteni

vin alb si fum alb si o panza alba intinsa peste noi toti

ca o acceptare a noastra asa cum suntem

ca o impacare cu ceea ce n-a mai apucat sa se intample

iar cand seara a inundat orasul si cerul s-a asezat peste noi

am mers fiecare acasa

am aprins lumini si ne-am pierdut urma

zambind

fara regrete

asa am trait noi la inceputul celui de al treilea mileniu din calendar

atata educatie am prins din zborul curentelor care ne-au modelat

speram sa invingem raul cu dragoste

ne-am lepadat de toate invataturile mincinoase si am luat-o de la zero

am renuntat la lumea care ne-a nascut ca sa facem alta mai buna

niciun sacrificiu nu parea suficient asa ca le-am facut pe toate

fara regrete

momentul in care iti amintesti ca merita si ti se vindeca iar sufletul

Oricat de multi pasi si oricat de departe au ajuns 

Oricat de multa speranta si oricat de memorabile clipele 

Oricat de mult sacrificiu si oricat de mare miracolul 

Uneori pare degeaba 

Nu s-a mai salvat nimeni de atat de demult 

Incat nu mai cred ca se pot salva chiar daca le arati cum 

Si tu stii si traiesti asa stiind si daca n-ar fi trist cumva aproape ca ai putea sa zambesti 

si daca te gandesti mai bine chiar zambesti 

pana la urma cate griji merita sa iti faci si cat de mari 

avand in vedere ca nu stii cum ai ajuns sau cum o sa pleci de aici 

in care dintre universuri este locul acesta 

sau dupa care timp curge calendarul vremurilor tale 

dincolo de toate astea 

cand in sfarsit ai acceptat ca nu exista certitudine si ca nimic nu conteaza 

apare un semn pe care in prima faza il ignori dar de care stiai ca o sa apara si pe care il asteptai 

e momentul in care iti amintesti ca merita si ti se vindeca iar sufletul

am ales

Oriunde am merge si oricat ar fi de ajuns
Fie ce o fi
Ne aducem aminte ca am plecat dar nu mai stim unde si de ce
Nicaieri e doar un cuvant si nimeni si niciodata la fel

Am ales sa credem ca are rost
Totul
Indiferent daca este asa cum ne asteptam sau speram
sau nu

dincolo de ceea ce ni se parea bine sau rau sau degeaba
dincolo de indoieli si frici si orice neliniste
acolo a inceput adevarata calatorie
abia cand am ajuns acolo am folosit ceea ce am devenit
ca sa ne putem urca in trenul catre mai departe

si tot asa din gara n gara si din galaxie n galaxie
catre destinatia despre care nu stim nimic
impreuna cu cei pe care ii intalnim in drumul nostru
si despre care nu stim nimic

ne a hipnotizat intr un fel o lumina in padure
si de atunci stim sigur ceea ce banuiam demult in teama
numai ca acum teama e diferita
e ca un regret pe care il ai atunci cand afli cum stau lucrurile
si ca nu le poti schimba

intre timp au trecut mai mult de 10 ani si suntem tot noi
sunt mult mai mult de 10 ani de care nu stie nimeni
e ca si cum am fi plecat cateva zile
oricum nu s au intrebat
si asta nu e rau sau trist
e perfect
e exact asa cum trebuia sa se intample
sunt sigur ca daca am fi putut sa intervenim mai mult
am fi facut o si am fi stricat tot
ma bucur ca nu depinde de noi

cateodata imi pare rau totusi ca n a iesit cum ne asteptam sau speram
dar am ales sa credem ca are rost

Lumina prin voalurile mari de matase din dreptul ferestrelor

Mi-e dor de niste locuri pe care nu sunt sigur daca le-am vizitat cu adevarat vreodata sau daca le-am visat de fapt. Ma sfasie lipsa unor oameni pe care nu mi-i amintesc bine, dar ale caror cuvinte inca imi rasuna in prezent; inca le simt caldura si parfumul.

Parca pluteam. Parca eram personaje intr-o poveste, o poveste fara eroi sau zmei sau balauri cu sapte capete, fara intriga si punct culminant, fara deznodamant. Ca si cum am fi fost purtati dintr-un loc in altul de o briza blanda, odata cu parfumul florilor de camp; odata cu lumina aceea calda, ca si cum inceputul si sfarsitul n-ar exista. Un loc in afara timpului, in afara durerii.

Am impresia ca retraiesc pana si felul in care trecea lumina prin voalurile mari de matase din dreptul ferestrelor, doar ca sunt franturi atat de mici de imagini incat nu le pot pune cap la cap. Revad in minte papirusuri care pastrau dovada adevaratei noastre origini.

S-a pierdut totul. Am ramas doar cativa si avem senzatia ca suntem nebuni daca ajungem sa credem ca nu ni se pare. Mii de ani de care nu va afla nimeni, lumea de dinaintea lumii asteia. Uneori, langa unii oameni, am o apasare usoara in piept, ca o nostalgie care ma face sa zambesc; un fior care imi smulge de fiecare data un oftat adanc.

Intre timp, vulturii zboara in cerc deasupra noastra asteptand sa murim iar noi nici macar nu incercam sa oprim sangele care curge din rani. Ca printr-o ceata il privim tacuti cum se duce in pamant, odata cu vietile care nici macar nu ne-au apartinut. Se face frig si se intuneca. N-am invins nici de data asta.

Nu am de ce sa ma tem

Cand a murit prima data ceva ce cunosteam,
De durere m-am ascuns intr-o pestera.
Cand a venit moartea a doua oara aproape,
A fost la un coleg de scoala.
A venit si cand eram la liceu de cateva ori
Si de-atunci nu s-a mai oprit.
Familie, prieteni, pasari, animale, paduri, n-a ales.
De fiecare data, de durere, ma intorc in pestera.
E ceva acolo care ma impaca.
Nu cineva, ceva.
Invizibil ochilor mei,
Imposibil de perceput cu vreun simt concret.
Nu o energie, ci un fel de a intelege.
Insa foarte prezent, si numai acolo.
E ca si cum locul acela ma ajuta sa stiu fara sa fiu suparat.
Ma linisteste compunand in mintea mea imagini si sunete,
Producand in inima mea vibratii.
Nu vrea sa ma sperie sau sa ma raneasca,
Dar nici nu ma minte.
Ma lasa sa vad celulele cum se divid,
Spiralele vii care cresc in tot ce traieste.
Mereu mi-e greu sa parasesc pestera si sa ma intorc aici,
Dar de fiecare data plec de acolo convins
Ca nu am de ce sa ma tem,
Nici pentru mine si nici pentru ce iubesc.

Esti un om liber

Pana la urma, ce-o sa se intample, o sa se intample oricum; dincolo de dorintele si de iluziile noastre, dincolo de asteptarile si de nevoile noastre inventate. Toata istoria n-o sa mai insemne nimic, nu o sa aiba cine sa si-o mai aminteasca. N-o sa mai existam in gandurile nimanui si toate imperiile noastre vor fi inghitite de ape noi, de pamant nou, vor fi inundate de lava proaspata, vor fi pulverizate la impactul cu o forta pe care acum nici macar nu o banuim.

Se vor imprastia prin tot universul secretele pe care le-am ascuns ca si cum ar fi fost vreodata numai ale noastre. Lacrimile planse de noi vor fi ploaia care o sa ploua pe un alt continent, de pe alta planeta, din alta galaxie. Zambetele noastre vor fi portaluri catre altceva iar privirile din seara aceea se vor fi preschimbat in gauri negre, in cimitire pentru tot.

Nu te mai grabi, niciodata, nicaieri. Nu te mai supara, niciodata, si nu te mai simti niciodata singur. Sa nu-ti mai para rau si sa nu te doara despartirile. Intr-o zi, nimic din tot ce vezi si niciunul dintre oamenii dragi nu vor mai fi, pur si simplu. La fel de simplu, odata cu ei, te vei risipi inapoi de unde-ai venit. Mirosul florilor de cires, al campului abia cosit, cainele dand din coada bucuros, rasul ei si raza de soare din secunda aia, zumzetul prietenilor la 4 dimineata, valurile, respiratia calda pe piept si pisica torcand... Toate senzatiile care te-au insotit in drumul tau sunt numai ale tale si numai acum. Toate semnele pe care le-ai recunoscut au fost numai pentru tine. Toate mesajele codate, pe care le-ai descifrat si nu ti-a venit sa crezi, erau destinate exclusiv tie. De aceea n-au avut niciodata valoare pentru altii, de aceea nu s-au regasit ceilalti in ceea ce ti se intampla.

Impacarea nu e totuna cu resemnarea, nostalgia nu e totuna cu tristetea. Tine minte: nimic nu conteaza cu adevarat, pentru ca nimic nu este pentru totdeauna, si tocmai de aceea esti liber.

aproape

aproape că ai uitat ce te mână în luptă
cât de muritor ești si pe cine iubești
ecourile te țin treaz dar o să te odihnești tu
lumea s-a schimbat mai repede și mai mult decât sperai

drumul înainte si înapoi prin păduri și peste câmpuri
oamenii adormiți prin toată casa ca niște figurine fără aripi
vise ciudate și de neuitat împlinite pentru câteva zile
dar rămase in viață și respirând odată cu tine

cuvintele care te-au schimbat nu se mai aud
universul pentru care te-ai pregătit n-a apucat dimineața
nu i-ai intâlnit pe cei care te-au căutat sa te împace
ai putea crede că așa o să se termine de data asta

atâtea încercări aparent de netrecut date deja uitarii
nu știi ce tot aștepți dar simti că te-ar aștepta
mulți dintre noi nu suntem de-aici de fapt
o floare este la fel de frumoasă chiar dacă n-o vede nimeni