ANOTIMPURILE

si'ntr'o zi, dupa-amiaza, toamna asa, cand soarele va lumina portocaliu blocurile cenusii din cenusa in cenusa, nemaiavand nimic de pierdut sau de castigat, alaturi de toate amintirile, cercul se va inchide zambind. sarpele isi inghite coada si de aici inainte incepe vesnicia. nu mai conteaza ca ai uitat sa incui usa, ca ai lasat apa curgand, ca de fapt e intuneric la ora asta si iarna are gust de fier inghetat din care musti si'ti spargi dintii de diamant in mii de cioburi de oglinda si stropi de sange doar ca sa nu simti nimic...

toate astea doar ca sa nu mai simti niciodata nimic...

un strop de univers dintr'o lacrima care nu plange iti alunga ceatza desi tu te faci ca n'ai vazut, ca nu stii. alegi sa nu crezi. e prea mult? cat inseamna atunci prea putin? esti gata sa te dizolvi in nimic, sau te transformi in sfera de lumina si te intorci in totul din care ai venit?

deschizi ochii si, in viteza, prin geamul masinii cu ingeri, vezi un alt oras, alte vitrine colorate, alte valuri de timp coplesind trecatorii in trecerea lor trecatoare... vrajitoare, spirale de fum, serpi dansand cu pasari in dimensiuni de iluzie... materia isi modifica forma si esti in mijlocul campului, singur, zvarcolindu'te de durere in noroiul inghetzat, cu gura plina de sange, tinand in mana un pistol ruginit din tzeava caruia ai muscat cu sete, a mia oara, razand, plangand, racnind sa vina primavara pe un nor din care sa ninga flori de cires si sa zboare randunele si sa fie soare.

toate astea ca sa uiti vara aia.
toate astea doar ca sa nu mai simti nimic. niciodata.