1
inevitabil
toti cei care au inteles aceasta lume
si pe celelalte
n'au fost vreodata altfel decat singuri
au trait in tristete
adanca
amara
nemangaiati decat de adierea sfarsitului
iar cand aceasta a fost un pas mai aproape
s'au aruncat in inima uraganului cel de pe urma
zambind
amar
dar zambind
eu unul n'as vrea sa ma mai intorc aici
niciodata
in nici un alt vis
al meu sau al altcuiva
dezamagit de fiinte si nefiinte
pierdut printre amintiri care nu'mi apartin
aleg sa se termine
aici
acum
fericirea e o vraja
din care cand te trezesti
numai moartea te mai poate salva
ce'ti doresti nu exista nicaieri
ceea ce iubesti e scrumul unei pareri de rau
dorinta a fost atat de arzatoare
incat a lasat cenusa in locul galaxiei de lumina
intuneric infinit
v'am mintit
de fapt n'am avut nici o sansa inca de la inceput
v'am tarat in razboiul asta crud si inutil
doar pentru propriul meu amuzament aparent de neinteles
care nu se mai satura sa distruga tot ceea ce exista
n'am avut nici o clipa intentia sa castig
v'am ademenit degeaba
m'am plictisit aici
ratacit printre posibilitati limitate
printre respiratii inselatoare si soapte fara sens
am obosit de'atatea lacrimi mistuite in saruturi veninoase
a nu fi
alegerea nici macar nu imi apartine
experimentul a esuat
holograma s'a dizolvat
pacat ca spectacolul se incheie astfel
am senzatia ca ne'am indeplinit misiunea
intr'un fel pe care nu'l putem intelege
de care nu ne putem bucura
si ca speranta noastra ca totul sa fi contat macar
nu e decat cea de pe urma manifestare a vanitatii
acest pustiu nici n'a existat
2
sincer
am inima prea plina de nisipul desertului
ca sa imi mai para rau.
dupa ce'mi trec nervii,
se instaleaza scarba.
apoi tristetea.
iar la sfarsit, ramane golul.
unde este iertarea in ecuatia asta?
pacea?
iubirea?
nicaieri.
singuratatea ca antidot.
anti tot.
ura voastra ma ispiteste sa va uit.
ma recunosc,
imi marturisesc sinele in oglinda
si, odata cu ea,
dispar.
si, odata cu mine,
tot.
nu voi lua inapoi darul pe care l'am facut,
doar ma voi dizolva din amintire
ca o picatura de ploaie in ocean,
ca o lacrima luata de val de pe tarm.
ma duc acasa.
pacat.
as mai fi ramas.
dar nu mai exist...
de ceva timp...
cred...
simt...
se face dimineata.
rasare soarele.
am terminat aici.
ma transform in soim si zbor spre apus,
in inima sarpelui.
3
acest ospiciu e un cabaret
poti sa privesti
tacut
retras
e suficient ca sa nu mai intelegi
daca devii personaj
sau ai ramas un spectator model
aplaudand fericit
in iertare
impacat
in pacat
poti sa pari revoltat
prefacandu'te ca e o greseala
ca nu meriti sa fi acolo
poti desigur sa te alaturi de buna voie
oricum nu'ti vei aminti
cine a ales pentru tine
cei de pe scaunele din jurul tau
sunt sperietori de ciori
din care ciugulesc berze de tinichea
canta muzica
apar siluete de dupa cortina de catifea violet
e chiar doctorul
spunand glume
iar asistentele astea danseaza
aruncand pumni de pastile inspre luna
momind'o printre zabrelele a caror vopsea alba
numai timpul si'o mai aminteste
in locul vopselei e sufletul mainilor care se tineau strans
sperand o salvare
asteptand scaparea
lacrimile curse pe obrajii resemnati intre zabrele
au erodat fierul
l'au topit demult
desi pare inca solid
evadarea nu e o optiune
pentru ca locul asta
tu crezi
ca nu exista
si daca ar exista si ai scapa
incotro ai alerga catre casa
magicieni apar si dispar
clovni ma sperie sau ma fac sa rad si sa plang
pana si sperietorile s'au imprietenit cu berzele
si ciugulesc impreuna pastilele multicolore
aruncate necontenit de asistentele fara chip
care danseaza in jurul focului asta
aparut dintr'odata
de nicaieri
poate ca mi se pare
dar vad cum ard
insa nu simt
nimic
niciodata
oare sunt si eu o sperietoare
sau o barza de tinichea
sau o asistenta
sau un scaun
sau doctor
sau scena
sau zabrelele
sau luna
sau lacrimile
sau iepurele cu ceas de buzunar
sau cortina
sau cartile de joc
sau magician
sau focul
sau clovnul
sau pastilele
se succed cu repeziciune
milenii de inclestare
destine
povesti
univers dupa univers
infinit dupa infinit
si lacrimile mele culg pe obrajii lipiti de zabrele
topind un fier a carui vopsea a uitat'o si timpul
mainile mele mimeaza din tot sufletul
cu ultima suflare
o incercare de a smulge din perete
ceva ce nu exista
muzica nu mai canta
vad iepurele disparand dupa cortina de catifea violet
fara ceas
cenusa si scrum
focul care n'a fost a mistuit iluzia
micul nostru teatru e fum
nici macar atat
uite
gata
bucuresti
4 august 2011
ploua